Marina Ferhatovic: Separarea este cea mai bună decizie pe care am luat-o   

În prezent, locuiesc din nou cu un partener. Au trecut câțiva ani de când am locuit împreună ultima dată – și întâmplător, este aceeași persoană cu care am locuit înainte. Aceasta este o text comentator. Scriitorul este responsabil pentru analiza și poziționarea în text. Marina Ferhatovic Text Obțineți mai mult din DN ca utilizator înregistrat Știați că puteți crea un cont gratuit pe DN? Ca utilizator înregistrat, puteți beneficia de mai multe funcționalități inteligente. Urmați-vă interesele Newsletter-uri Conectați-vă Creați un cont gratuit Ne-am despărțit pentru că, după ani de probleme mici și mari, am transformat viața de zi cu zi într-un câmp minat. Era ca și cum ceva în noi cerea mereu conflicte, ca o supapă, ca un mod de a echilibra presiunea – exteriorul ar trebui să fie la fel de haotic ca și interiorul. Și cel mai sensibil la toate schimbările de presiune era, desigur, barometrul uman, fiul nostru. Era un impas relațional. Singura soluție rezonabilă pentru toți cei implicați ar fi fost să ne despărțim și să încercăm să construim o formă de părinte funcțional ca părinți divorțați. Dar, ca orice persoană, am prins de paiul de salvare. Ce-ar fi dacă am fi împreună, dar nu am locui împreună? Nu știu dacă am crezut cu adevărat în asta, dar gândul ne-a ajutat să trecem peste prag, metaforic pentru mine – literal pentru el. În singurătate exista o lipsă de presiune și în această lipsă de presiune a crescut o anumită stabilitate interioară, o rezistență. Sentimentul după aceea a fost ca și cum am deschide ferestrele într-o cameră cu aer sărac. Apartamentul meu a devenit o zonă de liniște. Era o singurătate aleasă. Câteva zile pe săptămână, nu eram nici mama anxioasă, nici partenerul căutător de conflicte, eram fără formă și liberă. Ce făceam cu timpul acela? Nimic special. Citeam, mă uitam la seriale, găteam mâncăruri noi, plângeam, tricoteam, dansam și dormeam. În singurătate exista o lipsă de presiune și în această lipsă de presiune a crescut o anumită stabilitate interioară, o rezistență. Unii păreau provocați de aranjamentul nostru, alții erau sceptici. Îmi închipuiam că se gândesc că suntem prea lași să ne despărțim și că aceasta este o despărțire prelungită. Uneori chiar și eu credeam asta. Dar existau și momente de euforie. Ne întâlneam pentru seri de film, luam o cafea și aveam întâlniri, sărbătoream și călătoream împreună ca o familie. În cele din urmă, am început să-l văd pe iubitul meu într-o lumină nouă, am devenit mai curioasă în privința lui. A durat ceva timp, dar certurile au devenit mai rare, mai puțin dureroase, mai ușor de depășit. Conversațiile au devenit mai multe. Nu a fost intenția mea să răspândesc evanghelia vieții separate. Copilul nostru părea să se simtă mai bine. Cred că a primit ce e mai bun de la fiecare părinte.